Pastila fericirii

Multă vreme m-am tot gândit care ar putea fi pastila fericirii. Sună atât de ezoteric încât ai crede că nici nu există, aşa-i? Păi, nu-i aşa. Cea mai bună metodă să scapi de prost dispoziţia atât de convingătoare şi molipsitoare este autoironia. Da, aţi citit bine! Atunci când ai o grămadă de probleme şi nu mai ştii cum să scapi de ele, atunci când totul din jurul tău ţi se pare demoralizant până la cel mai subţire fir de praf şi devii tot mai disperată, încearcă...să faci mişto de tine şi de problemele tale. Crede-mă, va funcţiona garantat! Ironia, umorul şi buna dispoziţie merg mână în mână şi fac o afacere reuşită împreună. Cred că e cea mai bună combinaţie.

Cheia e la tine, ce naiba, ai o singură viaţă şi o singură clipă: prezentul, acum. Fă-l pe "acum " perfect şi nu-ţi vei mai dori să treacă timpul niciodată. Oh, totul este atât de perfect, numai ochii noştri nu pot vedea. (Nu numai ai tăi nu pot, nici ai mei nu pot tot timpul, stai liniştit. Suntem oameni până la urmă, nu? Atunci hai să ne comportăm ca atare! Shall we?)
Deci, aşadar şi prin urmare, îndemnul meu atât de inspirat este să râzi cât încape şi să deschizi larg porţile bineidispoziţii, care este atât de nerăbdătoare să-ţi arate lumea prin ochelarii ei roz. Ah da, şi spune "da" oricărei oferte, fii deschis noilor experienţe şi nu vei regreta. Căci de fapt fiecare insucces este prin retroversiune un altfel de succes.

Momentul când am scris aceste rânduri a fost printre ultimele momente ale unei zile incredibile de joi, a lunii octombrie, a anului 2009, a secolului 21, a Epocii Contemporane, când subsemnata Petra had the best time of her life. Ceea ce am făcut mai exact a fost să râd şi să mă simt bine toată ziua indiferent de circumstanţă. Oh, şi e atât de plăcut. (Ca să nu precizez că ziua precedentă a fost exact opusul acesteia, trec atât de uşor de la o stare la alta încât sună a sindrom bipolar, precizare ce evident mi-a fost contestată de cea mai bună prietenă - cea mai simpatică psiholoagă, care mă asigură că nu am nici pe dracu nici un sindrom anormal a vreunei boale psihologice, dar asta nu are nicio legătură aşa că închid paranteza:)

Un singur lucru ce mai ţin să-l precizez este faptul că astfel de momente de inspiraţie mă trăznesc destul de rar. Deci, aşadar şi prin urmare (o citez pe draga mea profă de italiană) nu sunt nicio iluminată. (Sau poate sunt, dar hai să rămână între noi, bine?)

Some kiss we want

"There is some kiss we want
with our whole lives,
the touch of Spirit on the body.

Seawater begs the pearl
to break its shell.

And the lily, how passionately
it needs some wild Darling!

At night, I open the window
and ask the moon to come
and press its face into mine.
Breathe into me.

Close the language-door,
and open the love-window.

The moon won't use the door,
only the window."

Jelaluddin Rumi

As far as I am concerned,
we should trust the process
and turn off the judging evaluating mind
to hear the voices of creativity;
discover that our true heart's desire is lying within us,
not outside of us.

Talking about poetics...

Poezia este o revelaţie divină codificată printr-un limbaj artistic original. Acest act creator dezvăluie lucrurilor chipul lor etern tocmai prin faptul că poezia nu devine niciodată istorie, ea rămâne actuală, veşnic tânără şi vie prin oamenii de cultură care o citesc. Aşa cum bine a remarcat Octavian Goga, poezia începe de la marginea cuvintelor, fiind o iradiere care umple spaţiul dintre imagine şi necuprins. Însă nu fiecare poezie este atât de profundă încât înţelesul ei să fie descoperit abia în tăcerea meditaţiei. Doar adevăratele poezii, adică poeziile existenţiale, cele care tratează grav anumite teme ontologice, îşi permit amânarea dezvăluirii enigmei lor.
Este fascinant subiectul meditaţiei în acest context. Prin meditaţie înţeleg timpul petrecut în tăcere şi introspecţie după lecturarea poeziei pentru pătrunderea conotaţiilor ei simbolice. Sunt foarte îndrăzneţe aceste clipe care sfidează prezentul. Dar revenind. Numai nişte cuvinte grele, cu rime alese şi cu o oarecare încărcătură filosofică şi emoţională, care ne fac sufletul să tremure de plăcere la lecturarea lor, îşi dezvăluie taina în contextul meditaţiei. Atunci, după ce a murit pe hârtie, poezia renaşte în sufletul nostru într-un Limbaj Universal. Versurile uşoare cu o coloană prozodică superficială se dezbracă de taine în faţa lectorului înaintea oricărei meditaţii şi înainte de a fi murit pe buzele lui. Acestea sunt poeziile cu o singură viaţă.
Numai poeziile care "acolo unde se sfârşesc pe hârtie" încep a se recita singure, melodic, automat, monoton în interiorul nostru, se numesc poezii adevărate. Când ne ating, sufletul nostru ia locul hârtiei scriitorului iar poezia începe a se inscripţiona singură pe pergamentul inimii noastre.
În concluzie, numai adevăratele poezii, adică cele realmente profunde, au nevoie de contextul meditaţiei pentru a trage la o parte cortina. Iar după ce mor pe hârtie, renasc parcă mai neînţelese în Limbajul Universal al sufletelor noastre. Acolo, primesc alt trup pe care nerăbdătoare şi-l răstignesc pe altarul inimilor noastre, în spiritul Înţelepciunii.

Fragile

..Recollect me darling

Raise me to your lips

Two undernourished egos

Four rotating hips

Hold on to me tightly

I'm a sliding scale

Can't endure then you can inhale

Clearly

Out of body experience interferes

And dreams of flying

I fit nearly

Surrounds me though

I get lonely

Slowly..

(Lyrics by Massive Attack, Inertia Creeps)

Jucăriile destinului

Noi, oamenii, părem uneori a fi jucăriile destinului. Dar cu ce drept, domnul Destin, se joacă cu noi şi cu vieţile noastre? Şi ce este mai exact Destinul?

Destinul ar putea reprezenta foarte bine traiectoria vieţii noastre în linii mari. Revin: (doar) în linii mari. Şi cum rămâne cu restul drumurilor noastre? Ni le alegem după bunul plac.

Se spune că noi ne provocăm situaţiile necesare evoluţiei noastre. Fiece om pe care îl întâlnim a fost solicitat de spiritul nostru pentru a ne învăţa ceva. Fiece situaţie la care suntem provocaţi a fost determinată de nevoia imediată a noastră de a urca o treaptă mai sus pe scara experienţei. Nu este inedită înţelepciunea spiritului uman de a se autostimula pentru a creşte?

Uneori mi se pare că pentru a evolua tot timpul trebuie să ne raportăm la trecut ca la un punct de pornire. Îmi pare că fiecare experienţă prezentă este o inovaţie a celei precedente ei, o variantă mai inedită a trecutului, o altă rundă a marelui joc al vieţii. Cel mai amuzant este atunci când nu eşti în stare să duci runda până la capăt şi stagnezi la aceleaşi hop-uri. Şi faci ţop peste aceleaşi gropi la nesfârşit până înveţi să le ocoleşti.

Viaţa este un mecanism foarte sofisticat şi bine gândit. Şi aici, ca la şcoală, funcţionează aceleaşi reguli. Eşti absolvent doar dacă stăpâneşti suficient de bine suficient de multe cunoştinţe.

Dar ce se întâmpla însă când ai acumulat toate experienţele pe care trebuia să le acumulezi?

Trăieşti înţelept sau mori dornic de a cunoaşte mai mult?

Incercare de a filosofa

Goana după dorinţe.

Nu vi se pare interesant cât de înebuniţi suntem să alergăm după dorinţele noastre până când le transformăm în materie reală? Şi mai interesant este faptul că atunci când ele s-au îndeplinit, nici măcar nu suntem mulţumiţi şi vrem şi mai mult.

-Cel puţin aşa funcţionează Petra. Ce nerecunoscătoare fiinţă!
-Hei, am auzit asta!
-Asta era şi ideea.
În ce forma ar trebui să se materializeze dorinţele noastre devenite realitate pentru a ne satisface complet şi rotund? Nu ştiu. Dar un lucru e cert, dorinţele noastre ne metamorfozează continuu. Suntem ceea ce visăm şi e de datoria noastră să continuăm să visăm pentru a continua să fim. Dar până în ce punct ar trebui să ducem procesul visării? Cât de departe putem călători oare cu ochii deschişi?
-Până în interiorul nostru.
-Dar nu e periculos să te cunoşti?
Uite o întrebare-perlă care încă îmi dă fiori pe şina spinării...
Personal mi-e frică să visez prea mult. Poate îmi fac rău.

Ţie ţi-e frică să visezi?