Noi, oamenii, părem uneori a fi jucăriile destinului. Dar cu ce drept, domnul Destin, se joacă cu noi şi cu vieţile noastre? Şi ce este mai exact Destinul?
Destinul ar putea reprezenta foarte bine traiectoria vieţii noastre în linii mari. Revin: (doar) în linii mari. Şi cum rămâne cu restul drumurilor noastre? Ni le alegem după bunul plac.
Se spune că noi ne provocăm situaţiile necesare evoluţiei noastre. Fiece om pe care îl întâlnim a fost solicitat de spiritul nostru pentru a ne învăţa ceva. Fiece situaţie la care suntem provocaţi a fost determinată de nevoia imediată a noastră de a urca o treaptă mai sus pe scara experienţei. Nu este inedită înţelepciunea spiritului uman de a se autostimula pentru a creşte?
Uneori mi se pare că pentru a evolua tot timpul trebuie să ne raportăm la trecut ca la un punct de pornire. Îmi pare că fiecare experienţă prezentă este o inovaţie a celei precedente ei, o variantă mai inedită a trecutului, o altă rundă a marelui joc al vieţii. Cel mai amuzant este atunci când nu eşti în stare să duci runda până la capăt şi stagnezi la aceleaşi hop-uri. Şi faci ţop peste aceleaşi gropi la nesfârşit până înveţi să le ocoleşti.
Viaţa este un mecanism foarte sofisticat şi bine gândit. Şi aici, ca la şcoală, funcţionează aceleaşi reguli. Eşti absolvent doar dacă stăpâneşti suficient de bine suficient de multe cunoştinţe.
Dar ce se întâmpla însă când ai acumulat toate experienţele pe care trebuia să le acumulezi?
Trăieşti înţelept sau mori dornic de a cunoaşte mai mult?
