Poezia este o revelaţie divină codificată printr-un limbaj artistic original. Acest act creator dezvăluie lucrurilor chipul lor etern tocmai prin faptul că poezia nu devine niciodată istorie, ea rămâne actuală, veşnic tânără şi vie prin oamenii de cultură care o citesc. Aşa cum bine a remarcat Octavian Goga, poezia începe de la marginea cuvintelor, fiind o iradiere care umple spaţiul dintre imagine şi necuprins. Însă nu fiecare poezie este atât de profundă încât înţelesul ei să fie descoperit abia în tăcerea meditaţiei. Doar adevăratele poezii, adică poeziile existenţiale, cele care tratează grav anumite teme ontologice, îşi permit amânarea dezvăluirii enigmei lor.
Este fascinant subiectul meditaţiei în acest context. Prin meditaţie înţeleg timpul petrecut în tăcere şi introspecţie după lecturarea poeziei pentru pătrunderea conotaţiilor ei simbolice. Sunt foarte îndrăzneţe aceste clipe care sfidează prezentul. Dar revenind. Numai nişte cuvinte grele, cu rime alese şi cu o oarecare încărcătură filosofică şi emoţională, care ne fac sufletul să tremure de plăcere la lecturarea lor, îşi dezvăluie taina în contextul meditaţiei. Atunci, după ce a murit pe hârtie, poezia renaşte în sufletul nostru într-un Limbaj Universal. Versurile uşoare cu o coloană prozodică superficială se dezbracă de taine în faţa lectorului înaintea oricărei meditaţii şi înainte de a fi murit pe buzele lui. Acestea sunt poeziile cu o singură viaţă.
Numai poeziile care "acolo unde se sfârşesc pe hârtie" încep a se recita singure, melodic, automat, monoton în interiorul nostru, se numesc poezii adevărate. Când ne ating, sufletul nostru ia locul hârtiei scriitorului iar poezia începe a se inscripţiona singură pe pergamentul inimii noastre.
În concluzie, numai adevăratele poezii, adică cele realmente profunde, au nevoie de contextul meditaţiei pentru a trage la o parte cortina. Iar după ce mor pe hârtie, renasc parcă mai neînţelese în Limbajul Universal al sufletelor noastre. Acolo, primesc alt trup pe care nerăbdătoare şi-l răstignesc pe altarul inimilor noastre, în spiritul Înţelepciunii.
Este fascinant subiectul meditaţiei în acest context. Prin meditaţie înţeleg timpul petrecut în tăcere şi introspecţie după lecturarea poeziei pentru pătrunderea conotaţiilor ei simbolice. Sunt foarte îndrăzneţe aceste clipe care sfidează prezentul. Dar revenind. Numai nişte cuvinte grele, cu rime alese şi cu o oarecare încărcătură filosofică şi emoţională, care ne fac sufletul să tremure de plăcere la lecturarea lor, îşi dezvăluie taina în contextul meditaţiei. Atunci, după ce a murit pe hârtie, poezia renaşte în sufletul nostru într-un Limbaj Universal. Versurile uşoare cu o coloană prozodică superficială se dezbracă de taine în faţa lectorului înaintea oricărei meditaţii şi înainte de a fi murit pe buzele lui. Acestea sunt poeziile cu o singură viaţă.
Numai poeziile care "acolo unde se sfârşesc pe hârtie" încep a se recita singure, melodic, automat, monoton în interiorul nostru, se numesc poezii adevărate. Când ne ating, sufletul nostru ia locul hârtiei scriitorului iar poezia începe a se inscripţiona singură pe pergamentul inimii noastre.
În concluzie, numai adevăratele poezii, adică cele realmente profunde, au nevoie de contextul meditaţiei pentru a trage la o parte cortina. Iar după ce mor pe hârtie, renasc parcă mai neînţelese în Limbajul Universal al sufletelor noastre. Acolo, primesc alt trup pe care nerăbdătoare şi-l răstignesc pe altarul inimilor noastre, în spiritul Înţelepciunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu